LA vie En Rose

E ca si cum te-ai trezi intr-o dimineata cu zambetul imprimat pe fata, cu buzele moi si catifelate, uimit ca sunt ale tale, cu ochii albastrii mari surazand. e sentimentul unei noi vremi. e optimismul unei cani mari de cafea baute cu mama, fara griji, ore intregi, vorbind cate in luna si stele. sa-l cunosc a fost intamplarea cea mai ciudata.nu l-am asteptat si nici nu l-am visat.N-a fost nicio dorinta ascunsa. dar l-am vazut si am stiut. fara sa clipesc sau sa gandesc.In mijlocul Bratislavei, jos la 20 de metri sub pamant, acoperiti cu sute, mii, milioane de biti care ne invaluiau treptat, fum, praf si abur de alcool, priviri, soapte, mii de limbi necunoscute.L-am vazut si am zambit. decor banal, comun, o discoteca.

Dar sa-l cunosc a fost impulsul de care aveam nevoie ca sa-mi dau seama cine sunt.fara complexe, fara regrete. doar acte, nebunie, certitudini, siguranta, incredere, optimism si zambet.desi e cel mai greu sa inchizi ochii si sa sari dincolo, sa te desprinzi.el crede in mine fara sa ma cunoasca, fara sa o stie pe laura care plange, pe laura care uneori vrea sa renunte la tot, pe laura care uraste sa se trezeasca dimineata sa mearga la laboratotul de tv, pe laura care citeste Jelinek si face poze oamenilor care se saruta pe starada.n-o stie pe laura careia ii e frica de pisici si care iubeste zapada.el crede doar in laura de aici si de acum. laura care rade, e fericita, zambeste, laura care a dansat pentru el si care il saruta.mi-a zis ca vrea sa ma vada la Euronews.si ca e sigur ca o sa ma vada. si ca-i plac ochii mei si gandurile mele. cum le impachetez si cum le materializez. cum le fac sa devina eu.

Ma tine de mana, afara, pe trotuar, in tricou. e deja a2a zi a sentimentului meu de liniste. turistii trec pe langa noi, merg in toate directiile, ne lovesc, se busesc de noi, dar nu ne pasa. neclintiti ne sarutam in plin decembrie, langa cafeneaua Dubliner. e 8 decembrie, 18:45. sunt aici. traiesc. inauntru sunt prietenii lui si raluca mea, gandurile mele si discutiile cu el despre gambling, drogs, prostitution, capitalism, his coffehouse, his life, my life. Noi suntem afara. afara, acum e lumea noastra si tot ce ne-a ramas din ea. frigul ne conserva sentimentele, alunga gandurile, ne ingheata si suspenda timpul.sunt ultimele 2 ore impreuna cu el si o sa plec, i-am zis.i-am mai zis ca nu vreau sa se termine.ma saruta si-mi zice ca de-asta gresesc eu. ca ar trebui sa inchid ochii si sa incerc sa prind timpul in mintea mea.sa-l tin strans, strans. in fond doar de noi oamenii depinde. sa nu-i dau drumul. e la fel ca la weed. cu cat tii mai mult fumul suspendat, cu atat traiesti mai mult senzatia.

Nu stiu cat de mult am stat afara.am stat pana am simtit ca i s-a incretit pielea de frig.era in tricou. knd am intrat m-am trezit.fumul ala, britanicele alea rigide, care beau B52 si flirtau cu niste irlandezi de la masa vecina, prietenii lui jumatate turci care cantau nu stiu ce balada, oamenii de la mesele din jur cre ii aplaudau. mie imi era indiferent. totul parea atat de straniu. ca un tablou de-al lui Dali, cu multe intelesuri, ca o girafa arzand.

Mai tarziu, a scos din buzunar o bomboana. mica aurie, neobisnuita(de la cafeneaua lui), si mi-a zis s-o iau si s-o mananc cand o sa-mi decoleze avionulsi sama gandesc ca in Bratislava, am cunoscut un tip special, un englez de 29 de ani, no name, no face, si ca a fost ceva special, o aventura din aia nebuna, de povestit nepotilor.si asta a fost tot. ne-am despartit. britanicele ne faceau poze de parca am fi fost cheeky girls, ei ne imbratisau si bineinteles formalizau despartirea cu cate un "see u soon". aha ya ya sure!!! ne-a condus afara si apoi a reintrat in pub. noi am fugit dupa cadouri. trebuia sa prind avionul. Dar inca mai am idee nebuneasca de a-l cauta prin toate cafenelele din Londra, cu prietena mea.undeva acum, stiu ca sta pe un scaun isi bea cafeaua si citeste ziarul, probabil :)))

In avion mi-am amintit de tot.de batranul cu ochelari galbeni care a vorbit cu mine in slovaca, si mi-a dat o bucata de paine sa hranesc porumbeii, de castelul unde am agatat cu Raluca un chinez ca sa ne faca o poza, de Dunarea, care parea atat de acasa, de tramvaiul lor in care puteam sa vorbim tare, de senzatia aia nemaipomenita ca te poti uita la oameni si le poti spune orice fara ca ei sa te inteleaga., de magazinele in care ne-am pozat cu caciuli ca nebunele, de tequilele baute cu Manu si Tiago. Mi-am amintit cat de fericite ne uscam la 8 dimineata parul, dupa noaptea in care l-am cunoscut pe el. cum alergam pe strada, peste liniile de tramvai si cantam cat puteam de tare " LA VIE EN ROSE" cand toti oamenii se duceau la munca. mi-am amintit de locul nostru unde ne faceam melodia nostra, de pizza aia ciudata pe care am mancat-o pe strada. de cum am ras 2 ore ca nebunii la 6 dimineata cand Manu si Rock escaladau peretii. Cum dansam fara sa ne pese, fara sa ne gandim la ceilalti. Nu uit nimic. a fost unic si nu regret nimic.m-am intors acasa si sunt fericita, increzatoare.