duminică, 20 ianuarie 2008

balmajeala...


Deci noi nu suntem revoltate si nici nu militam pentru world peace. Nu ne place nici razboiul dar parca armistitiile si ultimatumurile aduc sarea si piperul. asta incercam sa ne spunem mereu, cu asta ne incurajam,

Nu vanam visele altora si nici nu credem in povesti de adormit copii. Pentru ca noi suntem niste copii adormiti. Care viseaza nereu, somnorosi, bajbaim in intuneric sa ne cautam hainutele si sa ne imbracam, pentru o noua zi. Asa e mereu. Acelasi gust amar. Ca trebui sa o iei de la inceput, obosit, frustrat. Nicicand inceputul nu a fost usor...dar continuarea...nu-i cea mai tare parte? Si finalul...deja e alta poveste....

pentru ca nu suntem nici prea curajoase ca sa ne mandrim cu ce nu avem , nici prea frustrate ca sa disperam ca nu avem nimic.
asta e defectul nostru...
ca speram mereu si asteptam cu mainile incruchisate sa apara Mr right.
ne punem dorinte, facem greseli, ne aruncam in bratele unor oameni care nu au idealuri, doar sperand ca noi suntem idealul lor,
ne imbatam cu apa rece ca de maine vom fi fericite,
si ne imbracam in verde ca sa invocam primavara in mijlocul iernii.
ne facem scenarii si lumi proprii, ne imaginam .
Avem cateodata senzatie ca noi suntem de vina, ca avem trei ochi sau doua nasuri ,
si neuroni crescuti si peste par nu doar sub par.
Dar nu e grav, nu trebuie sa disperam.
Nu suntem singure.

joi, 17 ianuarie 2008

maktub



mereu suntem grabiti, mereu gata sa plecam, gata sa ne luam zborul, mereu facem palnuri, socoteli, combinatii, supozitii. mereu alegem daca e la dreapta sau la stanga.bluza alba sau tricoul crem. mereu suntem in dilema, mereu ne pare rau ca trebuie sa facem diferente. niciodata nu e simplu, niciodata nu vine de la sine.azi m-am gandit ca mi-ar placea sa ma mai joc din nou cu un lego. sau cu niste cuburi, sau sa fac un puzzle de 100 de piese cu pinochio. sau sa sar coarda si sa ma joc de-a v-ati ascunselea. azi mi-am amintit de Catalin. de cum ne jucam noi de-a v-ati ascunselea pe strada, de cum fura corcoduse de la vecini si ne aducea la toti copii . de cum il priveam cand si-a luat el primul calculator de pe strada. apoi cand a fost primul care si-a bagat net. apoi...el era cu baietii, de la colt, iar noi eram fetele. mai tarziu, eram in acelasi liceu si tot vecini am ramas. era acelasi Catalin cu care radeam si vorbeam toate tampeniile. eram vecini, nu eram cei mai buni prieteni dar ne intelegeam bine. intr-o zi l-am intrebat ce vrea sa faca duupa ce o sa termine liceul. mi-a zis ca vrea sa plece. ca locul asta nu e pentru el, ca tara asta nu e a lui. mi-a zis ca o sa-i fie foarte usor sa lase totul in urma fiindca nu-i prea pasa de nimic. m-am uitat cu admiratie la el si ma gandeam ca stie ce vrea, ca el mai are putin si o sa-si indeplineasca visul, o sa-si atinga viitorul dorit. mai tarziu, peste nici jumatate de an, cand m-a anuntat tata, mi s-au inmuiat picioarele. ce decizii, ce alegeri, ce planuri, ce socoteli? ce rost are tot? ce rost are sa stai s ate mai gandesti, sa alegi calea cea buna, canf defapt nimic nu depinde de tine. catalin era departe. nu stiu daca asta era viitorul dorit. nu l-am inteles prea bine. catalin murise. catalin nu mai era. si asta chiar venise de la sine. lucrul asta nu-l ceruse nimeni si nu-l asteptase nimeni.



azi am incetat sa ma mai gandesc la motive. nu mai caut niciunul. nu e bine sa cautam motive.

azi am incetat sa-mi pun dorinte. de teama ca nu o sa se mai indeplineasca.


vineri, 11 ianuarie 2008

Cei trei...
























am si eu o singura nelamurire. una mica...in afara marilor nelamuriri gen "de-ce-ceasul-merge-dinspre-stanga-spre-dreapta-si-nu-dinspre-dreapta-spre-stanga" sau " de-ce-nu---soare-iarna". asta e mai simpla da ma roade mai mult. stateam azi dimineata si ma uitam pe geam...si am vazut trei catelusi care se tavaleau prin zapada, da asa bestial, cum eu niciodata nu m-as tavali fiindca sigur a2a zi as zace cu febra. si se jucau si se alergau si schelacaiau fericiti, prin toata zapada aia afanata...de parca ar fi fost in DogLand. sincera sa fiu am fost foooarte invidioasa pe ei. as fi iesit afara in pijamale sa sar si eu putin prin zapada, sa o simt asa usor cum imi aluneca pe sira spinarii, sa scormonesc si eu, dupa cine stie ce, sa o simt rece cum mi se topeste pe gene. dar nu , nu e asa de simplu, noi trebuie sa fim conventionali: "ia-ti manusile, si fularu, indeasa-ti bine caciula pe urechi", " sa nu te prind ca transpiri, ca te-am mancat", "cine crezi ca merge cu tine la doctor daca racesti?" frazele astea imi suna in cap si acum, pesemne mi-au fost bine indesate intre urechi, odata cu caciula, pe cand eram un tanc.

ma gandeam ca ar fi bestial sa nu simtim nici frig, nici cald, sa trecem peste barierele astea fizice, care ne ingreuneaza micile placeri, sa pot sa stau vara la soare sa ma prajesc pana devin tuciurie, fara sa am frisoane si sa ma decojesc ca un perete coscovit a2a zi. sa pot sa merg desculta prin ploaie si sa calc in toate baltile , fara sa stau a2a zi cu ceaiuri si medicamente, sa pot sa ma afund in zapada si sa stau acolo cu orele, sa-i simt fiecare proton si neutron, fiecare celula cum incearca sa se contopeasca cu celule mele, fiecare fulg care se topeste, si devine apa si aluneca si iar ingheata si iar devine fulg si iar apa si iar ceula si iar eu.

de ce catelusii se pot juca in zapada si eu nu?m-am gandit mai bine si liber inseamna sa iti asumi exact ceea ce esti. sunt om si sunt liber sa fiu om. ei sunt catei si sunt liberi sa fie catei.foarte simplu.cine cere mai mult de atat?pot fi ei oamnei si eu catel? nu!! se bucura. ma bucur . si eu sunt libera. ma trezesc dimineata si nimeni nu-mi interzice sa ma uit pe geam si sa fac poze. sunt libera?ma culc si nimeni nu-mi interzice sa dorm, sau nimeni nu ma tortureaza cu picatura chinezeasca. stau in fata calculatorului si scriu chestia asta, si nimeni nu-mi zice, Laura,N-o face!!! sunt libera? nu, asta nu e libertate. e simpla existenta. in fond nimanui nu-i pasa de ce fac eu sau ce fac ei. numanui nu-i pasa ca ma trezesc sau ca dorm, nimanui nu-i pasa de ce scriu eu, nimanui nu-i pasa daca sunt torturata sau nu, nimanui nu le pasa daca ei sunt acum pe strada si nu la adapost. libertatea este dincolo de noi. deasupra noastra. nu tine de noi. daca o avem, nici nu o sesizam, ne gandim ca asta e starea de fapt, ca ni se cuvine si ca altfel nu ar putea sa fie.momentan nu stiu cum e sa nu fii liber, probabil de-aia ma si intreb cum e sa fii liber. probabil catelusii stiu. daca au fost vreodata legati.

cred ca ar trebui sa-i intreb pe ei (!?)

luni, 7 ianuarie 2008

LA vie En Rose







E ca si cum te-ai trezi intr-o dimineata cu zambetul imprimat pe fata, cu buzele moi si catifelate, uimit ca sunt ale tale, cu ochii albastrii mari surazand. e sentimentul unei noi vremi. e optimismul unei cani mari de cafea baute cu mama, fara griji, ore intregi, vorbind cate in luna si stele. sa-l cunosc a fost intamplarea cea mai ciudata.nu l-am asteptat si nici nu l-am visat.N-a fost nicio dorinta ascunsa. dar l-am vazut si am stiut. fara sa clipesc sau sa gandesc.In mijlocul Bratislavei, jos la 20 de metri sub pamant, acoperiti cu sute, mii, milioane de biti care ne invaluiau treptat, fum, praf si abur de alcool, priviri, soapte, mii de limbi necunoscute.L-am vazut si am zambit. decor banal, comun, o discoteca.

Dar sa-l cunosc a fost impulsul de care aveam nevoie ca sa-mi dau seama cine sunt.fara complexe, fara regrete. doar acte, nebunie, certitudini, siguranta, incredere, optimism si zambet.desi e cel mai greu sa inchizi ochii si sa sari dincolo, sa te desprinzi.el crede in mine fara sa ma cunoasca, fara sa o stie pe laura care plange, pe laura care uneori vrea sa renunte la tot, pe laura care uraste sa se trezeasca dimineata sa mearga la laboratotul de tv, pe laura care citeste Jelinek si face poze oamenilor care se saruta pe starada.n-o stie pe laura careia ii e frica de pisici si care iubeste zapada.el crede doar in laura de aici si de acum. laura care rade, e fericita, zambeste, laura care a dansat pentru el si care il saruta.mi-a zis ca vrea sa ma vada la Euronews.si ca e sigur ca o sa ma vada. si ca-i plac ochii mei si gandurile mele. cum le impachetez si cum le materializez. cum le fac sa devina eu.

Ma tine de mana, afara, pe trotuar, in tricou. e deja a2a zi a sentimentului meu de liniste. turistii trec pe langa noi, merg in toate directiile, ne lovesc, se busesc de noi, dar nu ne pasa. neclintiti ne sarutam in plin decembrie, langa cafeneaua Dubliner. e 8 decembrie, 18:45. sunt aici. traiesc. inauntru sunt prietenii lui si raluca mea, gandurile mele si discutiile cu el despre gambling, drogs, prostitution, capitalism, his coffehouse, his life, my life. Noi suntem afara. afara, acum e lumea noastra si tot ce ne-a ramas din ea. frigul ne conserva sentimentele, alunga gandurile, ne ingheata si suspenda timpul.sunt ultimele 2 ore impreuna cu el si o sa plec, i-am zis.i-am mai zis ca nu vreau sa se termine.ma saruta si-mi zice ca de-asta gresesc eu. ca ar trebui sa inchid ochii si sa incerc sa prind timpul in mintea mea.sa-l tin strans, strans. in fond doar de noi oamenii depinde. sa nu-i dau drumul. e la fel ca la weed. cu cat tii mai mult fumul suspendat, cu atat traiesti mai mult senzatia.

Nu stiu cat de mult am stat afara.am stat pana am simtit ca i s-a incretit pielea de frig.era in tricou. knd am intrat m-am trezit.fumul ala, britanicele alea rigide, care beau B52 si flirtau cu niste irlandezi de la masa vecina, prietenii lui jumatate turci care cantau nu stiu ce balada, oamenii de la mesele din jur cre ii aplaudau. mie imi era indiferent. totul parea atat de straniu. ca un tablou de-al lui Dali, cu multe intelesuri, ca o girafa arzand.

Mai tarziu, a scos din buzunar o bomboana. mica aurie, neobisnuita(de la cafeneaua lui), si mi-a zis s-o iau si s-o mananc cand o sa-mi decoleze avionulsi sama gandesc ca in Bratislava, am cunoscut un tip special, un englez de 29 de ani, no name, no face, si ca a fost ceva special, o aventura din aia nebuna, de povestit nepotilor.si asta a fost tot. ne-am despartit. britanicele ne faceau poze de parca am fi fost cheeky girls, ei ne imbratisau si bineinteles formalizau despartirea cu cate un "see u soon". aha ya ya sure!!! ne-a condus afara si apoi a reintrat in pub. noi am fugit dupa cadouri. trebuia sa prind avionul. Dar inca mai am idee nebuneasca de a-l cauta prin toate cafenelele din Londra, cu prietena mea.undeva acum, stiu ca sta pe un scaun isi bea cafeaua si citeste ziarul, probabil :)))

In avion mi-am amintit de tot.de batranul cu ochelari galbeni care a vorbit cu mine in slovaca, si mi-a dat o bucata de paine sa hranesc porumbeii, de castelul unde am agatat cu Raluca un chinez ca sa ne faca o poza, de Dunarea, care parea atat de acasa, de tramvaiul lor in care puteam sa vorbim tare, de senzatia aia nemaipomenita ca te poti uita la oameni si le poti spune orice fara ca ei sa te inteleaga., de magazinele in care ne-am pozat cu caciuli ca nebunele, de tequilele baute cu Manu si Tiago. Mi-am amintit cat de fericite ne uscam la 8 dimineata parul, dupa noaptea in care l-am cunoscut pe el. cum alergam pe strada, peste liniile de tramvai si cantam cat puteam de tare " LA VIE EN ROSE" cand toti oamenii se duceau la munca. mi-am amintit de locul nostru unde ne faceam melodia nostra, de pizza aia ciudata pe care am mancat-o pe strada. de cum am ras 2 ore ca nebunii la 6 dimineata cand Manu si Rock escaladau peretii. Cum dansam fara sa ne pese, fara sa ne gandim la ceilalti. Nu uit nimic. a fost unic si nu regret nimic.m-am intors acasa si sunt fericita, increzatoare.