mergeam astazi prin ploia aia marunta si sacaitoare , da da! pe ploaia aia pe timpul careia poetii si-ar fi contemplat muzele si depresivii si-ar fi luat antidepresivele sau si-ar fi taiat venele si ma gandeam asa intr-o doara la viata mea....nu e relevant sa sariti toti pe mine acum si sa ma intrebati de ce nu m-am suit si eu ca tot omul intr-un troleu ? "pentru ca respiratiile aglomerate ale atator oameni si corpurile de toate soiurile scofalcite si inghesuite printre scaune comunitare imi alunga tot cheful de filozofeala..." de-aia nu m-am suit!!!! acum cand materializez cuvintele astea ..." VIATA MEA" si le dau o consistenta vocala, sonora, mi se pare a fi ceva la sute de ani lumina departare fata de mine...de parca nu as putea, nu as avea instrumentele necesare sa mi-o asum. in liceu daca ziceam vreodata ca nu pot dirigu mi-o taia scurt si sec: "pai ia pastile de putut !"...e na , acum nu mai e dirigu primprejur sa-mi zica asta, si nici daca ar fi nu cred ca as gasi pastile care sa ma fac sa-mi pot asuma propria existenta. nu! nu! de-astea nu se dau la magazin...nu te gandi ca sunt zgarcita si nu iau fiindca nu-s compensate..nu, nu iau pentru ca nimeni nu le fabrica! hmmm, viata mea: e ca si cum m-as imbraca in fiecare zi cu un costum de astronaut, mi-as pune casca si as incepe sa plutesc in imponderabilitate...asa imi vad eu viata ...niciodata cu picioarele infipte pe pamant, niciodata stabila, mereu in miscare....MUTABILA. mda...asta e cuvantul, am gasit. viata mea e o variabila mutabila...nu-s melodramatica, nu-mi plang de mila...pentru asta se gasesc depresivii care stau acum prin colturi tenebroase si se intreaba "de ce ei?" ...eu dimpotriva...infrunt ploaia chiar daca e marunta si cicalitoare...explorez spatiul, ma plimb.
trotuarul asta e prea lung, pana acum nu am gasit nici semafor si nici straduta laturalnica si m-am jurat sa nu ma opresc ...sa merg, sa merg...pana acum au trecut doua 105 pe langa mine, tixite de oameni care se intorc de la munca, grabiti sa infulece si sa-si ocupe locul cald din fata teveului, au toti aceeasi satisfactie a savurarii momentului viitor in priviri...nu le mai pasa ca se calca in picioare, ca se inghesuie...coate in burta, sacose pe spinare, maine tremurande ce-si apara portofele nu prea avute (ca deh, daca erau avute stateau pe torpedoul vreunui Mertan, nu tixite prin buzunare si aparate de hoti). toti se complac in invalmaseala asta umana, maclavaisul asta de calatori pestriti...
imi alung gandul asta oribil de a ma afla acum printre ei si respiratiile lor avide dupa oxigenul imputinat din autobuz si ma reintorc la "viata mea". zdrangggg! iarasi imi suna urat ca o vioara neacordata care scartzaie ingrozitor...incerc sa-mi dau seama unde e problema, ce se intampla...e ca un password tastat odata gresit care nu mai vrea sub nicio forma sa revina la cel initial. incerc sa dau o recuperare ...dar nimic...nu-mi apare passwordul vechi
...nu mai sunt cea de odinioara?
nu mai e tot viata mea?...nu mai traiesc tot eu in spatele acelorasi ochi si buze?
intrebare deschisa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu